Istoria fascinantă a lui Pazvante Chiorul

În urmă cu aproximativ 200 de ani isprăvile unui pașă rebel făceau înconjurul provinciilor balcanice ale Imperiului Otoman. Ecourile acelor vremuri s-au transmis din generație în generație până în zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gândul la o perioadă istorică îndepărtată. În prezent știm foarte puține informații despre personajul istoric Pazvante, însă viața sa a fost legată de suferințele românilor de pe malurile Dunării, iar sfârșitul său a fost pe măsura vieții sale.

Viața celui care a dat limbii române una dintre cele mai vechi expresii, des folosită și în zilele noastre, a fost una tumultoasă în zona Înaltei Porți. Îndrăzneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele vremuri l-a dus pe pașa Pazvante direct în cărțile de istorie turcești, el rămănând până astăzi singurul pașă care a îndrăznit să se revolte contra autorității supreme de la Stambul și să creeze o adevărată regiune independentă cu capitala la Vidin, relații diplomatice private și monedă proprie. Istoricii vremurilor îl catalogau pe Pazvante drept un individ diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, sadic, nostalgic, vizionar, haimana, arivist, complexat, ambițios, misogin și răzbunător, el întruchipând perfect figura dusă până la extrem al unui slujbaș de rang doi din Balcanii începutului de secol 19. La începutul iernii din 175, se năștea într-un sat din vilayet-ul Bosniei un copil al cărui faimă de mai târziu va străluci puțin dar intens în noianul de intrigi și discuții care zugrăvește perfect imaginea unui imperiu Otoman a cărei stea începea să apună.

Rămâne orfan de tată încă de la o vârstă fragedă, duce în spate zestrea genetică diversă și capătă un caracter pestriț și maleabil cum numai Balcanii puteau da așa ceva. Unele izvoare istorice spun că Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuți la islam din simplul motiv că astfel erau scutiți de taxele comerciale percepute de turci cetățenilor non-musulmani din provinciile stăpânite de ei, însă informațiile nu au un fundament solid. Bunicul său a făcut parte din gărzile de akingii bosniaci ale orașului Sofia. De aici rezultă și cel de-al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivație a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului.  Bunicul lui Osman era născut în Bosnia din tată turc și mamă croată. După moartea timpurie a tatălui, Osman ajunge în grija bunicului său. Alături de acesta învață arta mânuirii armelor și își însușește primele noțiuni de politică. După scurt timp se apucă de cămătărie, însă această îndeltnicire putea să îi aducă moartea prin spânzurare. Prins de autoritățile turce, Osman a avut de ales între spânzurătoare sau exil. Grație intervenției bunicului dar și a unei sume de bani date judecătorului, Osman scapă de la moarte și fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul său, o parte dintre gardieni erau vechi cunoștințe ale bunicului. Câteva zile mai târziu Osman Pazvantoglu străbate pe furiș, într-o barcă, apele Dunării și ajunge în Țara Românească.

Aici, după multe peripeții, ajunge să frecventeze cercul de apropiați ai domnitorului muntean de origine fanariotă, Nicolae Mavrogheni. Simțindu-se foarte bine printre demnitarii fanarioți care parazitau Țara Românească, Pazvantoglu este brusc atins de ideea de a ajunge șeful gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din București, oferindu-și serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de ambiție dar și stilul lingușitor, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani șef al gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului Mavrogheni. Cuceritor din fire, Pazvante este refuzat de o așa numită jupâniță Anica și neacceptând acest lucru, cade într-o depresie cruntă care l-a ținut la pat două luni. Ridicându-se plin de mânie și ură împotriva femeilor, va ordona mai târziu raidurile de jafuri din Valahia, cerând hoardelor de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau rang social. Pofta de gloria a lui Pazvante nu mai putea fi ținută în frâu astfel încât, în scurt timp, ajunge să comploteze cu boierii fanarioți, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află și turbat de furie ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă contruită în apropierea străzii Lipscani. Este prins de gărzile lui Mavrogheni însă este salvat în ultima clipă de intervenția lui Rigas Feraios.

CITEȘTE ȘI: Un criminal în serie a băgat spaima în buzoieni timp de patru ani

Pazvante trece înapoi Dunărea și organizează o bandă de turci și albanezi cu care începe să jefuiască sistematic zonele din Balcani. Strânge o sumă imensă de bani pe care o va trimite sultanului Selim, împreună cu asigurarea că dacă va fi pus agă, va dubla peschesul trimis Înaltei Porți. Sultanul acceptă momeala și îl numește pe Pazvante agă. După scurt timp nu îl mai mulțumește acest post și cere să fie pus pașă. Cum politica de la Stambul era nepăsătoare la insistențele sale, Osman Pazvante strânge o altă armată de mercenari și se răscoală împotriva stăpânirii turcești a sultanului Selim al III-lea. Din acest moment Pazvante se dovedește a fi de neoprit. Își crează un stat independent cu capitala la Vidin și se autoproclamă pașă. De aici dezvoltă relații diplomatice cu occidentul și cu țările din jur, ajungând chiar să deschidă un consulat în Republica Franceză. În 1798 Pazvante stăpânea deja teritoriul mărginit de Dunăre, Munții Balcani, cetatea Belgradului și orașul Varna. Dus de val și mânat de nevoia de afirmare, își bate monedă proprie care pe o parte îl înfățișa, iar pe cealaltă avea gravată pușcăria din Sofia. Sultanul aude de isprăvile lui Pazvante și vrea să îl liniștească. Trimite o expediție militară compusă din 100.000 de oameni condusă de aga Husein Kukuc. Interesant este că această armată de oameni nu reușește să cucerească Vidinul și nici să-l captureze pe Pazvante.

Pus în fața unui eșec, aga Kukuc dă vina pe domnitorul fanariot din Țara Românească , Constantin Hangerli, pe care îl acuză că nu i-a aprovizionat suficient armata. În aceste condiții, Hangerli trebuie să plătească oalele sparte și în consecință este ucis de aga Kukuc pe 18 februarie 1799. În același ani, dar în vară, sultanul decide să îl ierte pe Pazvante și se hotărăște să îl numească pașă de Vidin, impresionat fiind și de ambiția de neoprit a băiatului din Balcanu. Bolnav de ură și stăpânit de o sete nestinsă de bani și bunuri, Osman Pazvante pornește o expediție de distrugere a întregii Țări Românești. Acesta ordonează incendierea satelor jefuite , siluirea femilor și uciderea bărbaților. Aceste fapte duc la constituirea primei cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Țara Românească. Distrugerile provocate de Pazvante nu rămân fără replică.

Într-un episod istoric interesant și din nefericire prea puțin studiat în școală, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reușesc să dea o replică pe măsură atacurilor pazvangiilor. Eroul național Iancu Jianu organizează o serie de incursiuni de urmărire și pedepsire dincolo de Dunăre. Într-una din lupte ajunge chiar să se lupte corp la corp cu Pazvante. Cuprins de setea răzbunării, Iancu Jianu îî scoate un ochi cu iataganul lui Pazvante Osman, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav rănit de haiducul Jianu, este salvat în ultima clipă de garda sa personală. Marele nostru haiduc nu se oprește aici și alături de cetele de panduri olteni continuă să treacă Dunărea.

În anul 1809, haiducii conduși de Iancu incendiază Vidinul și Plevna, ucigând orice turc întâlnit în cale, o replică la acțiunile lui Pazvante care atacase Craiova și incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug sediul turcesc de la Târgu Măgurele, o bază preferată de Pazvante. Moartea sa este neclară însă izvoarele istorice spun că Pazvante este omorât de însuși Iancu Jianu, în urma distrugerii Vidinului. De astfel, după episodul distrugerii Vidinului de către panduri, nu mai apare nicio referire la Pazvante Chiorul, decât o simplp expresie, des folosită în zilele noastre.