Interviu în premieră cu sora lui Ștefăniță. Ce au însemnat ultimii 12 ani pentru ea și pentru fratele său. Detalii halucinante

În această seară ne-am întâlnit cu sora lui Ștefăniță, băiatul din Râmnicu Sărat care s-a luptat ani la rând cu o formă gravă de leucemie, dar care din păcate în urmă cu trei zile a trecut în lumea celor drepți.

Am întâlnit-o acasă, în apartamentul din cartierul Zona Pod, locul în care a copilărit alături de Ștefăniță. Vizibil afectată de  cele întâmplate, a acceptat în cele din urmă să își deschidă inima față de un jurnalist. Chiar dacă nu este obișnuită cu întrebările presei, Dana Gavrilă, persoana care i-a stat alături lui Ștefăniță în ultimii 12 ani, ne-a povestit ce au însemnat ultimii ani pentru ea și pentru fratele său. În  primul rând, spune Dana „(…) când ești diagnosticat cu o astfel de boală, șansele să te vindeci complet variază de la caz la caz; nu știu de ce toată lumea consideră transplantul drept o operație. Transplantul de măduvă, în cazul nostru, a fost ultima alegere a medicilor italieni. Săptămânal, medicii din Italia care l-au îngrijit pe fratele meu se întâlneau la diferite congrese pentru a discuta cazul lui Ștefăniță. Împreună, am decis să urmăm o serie de terapii revoluționare pentru vremurile actuale, pentru a evita transplantul, care în cazul unei persoane afectate are probabilitate de 30% să fie o reușită și doar 8% șanse de vindecare completă. După cum știți, dacă nu îl transporam în Italia, fratele meu murea de acum 12 ani.„
REPORTER: Cum au fost toți acești 12 ani pentru dumneavoastră și pentru el?
DANA GAVRILĂ: Anii au trecut greu. La început, când am descoperit această boală, medicii din România nu i-au dat prea multe șanse de reușită aici, în țară. Nu vreau să credeți că medicii români sunt slab pregătiți sau mai știu eu ce, însă sistemul medical din România îi țin legați de mâini. După cum știți, atunci, la vremea respectivă, oamenii s-au mobilizat rapid pentru a-i da fratelui meu o a doua șansă la viață. Datorită bunăvoinței semenilor am reușit să ajungem la o clinică din Roma, specializată pe astfel de tratamente și proceduri.

REPORTER: Lumea nu știe și ar fi cazul să înlăturăm orice dubiu legat de suma de bani strânsă. Este constisitoare o astfel de terapie?
DANA GAVRILĂ: O zi de spitalizare în spitalul în care a fost tratat Ștefăniță costă 2000 de euro. În banii aceștia, cei de acolo se obligă să îți ofere toate substanțele nutritive pentru a te ține în formă. Totodată, când semnezi contractul cu ei, aceștia se obligă să te ducă din punctul A, adică din starea în care ai venit, în punctul B, adică până îți finalizează terapia. Gândiți-vă că orice analiză specială făcută în afara spitalului costă bani. Bani grei. De aici și sumele mari de bani necesare în astfel de cazuri. Există și anumite clauze. Este ca la o loterie.

REPORTER: Cum s-au ocupat medicii italieni de cazul fratelui dumneavoastră?
DANA GAVRILĂ: În cazul meu, medicii nu au făcut diferența că este român sau de altă naționalitate. S-au comportat cu el exemplar și și-au oferit toată priceperea. De alt fel, doamna doctor care s-a ocupat îndeaproape de Ștefăniță organiza periodic întruniri speciale cu medicii americani, canadieni, francezi și chiar chinezi pentru a dezbate cazul. Nu de puține ori doamna doctor s-a consultat cu câțiva medici specialiști din China. 

REPORTER: Și totuși, cum de în tot acest interval de timp nu s-a putut face nimic pentru a-l salva pe Ștefăniță?
DANA GAVRILĂ: Din păcate, fratele meu a fost  foarte ghinionist într-o privință și am să vă explic; chiar dacă la început medicii din Italia l-au diagnosticat cu o formă severă de leucemie, în primăvara anului 2014, Ștefăniță a dezvoltat o altă formă de leucemie. Dacă mă credeți, el a fost primul caz din întreaga lume și din analele medicinii moderne care a dezvoltat două leucemii în același corp. Medicii care îl țineau sub observație ne-au spus cu mâna pe inimă că așa ceva nu au mai văzut în întreaga carieră. Nici specialiștii din State, Elveția, Franța sau China nu au mai auzit de un astfel de caz; să dezvolți două leucemii. De aici și teribilul ghinion al lui Ștefăniță.

REPORTER: Păi în astfel de cazuri care este procedura?
DANA GAVRILĂ: În primul rând, ca să poți efectua un transplant de măduvă trebuie să fii extrem de sănătos și să nu ai niciun organ afectat. Dați-mi voie să vă explic în linii mari ce implică un transplant; pacientului i se administrează timp de 10 zile o terapie medicamentoasă prin care se dorește o eliminare progresivă a măduvei afectate. În acest interval de 10 zile, sunt 30% șanse ca cel aflat în procedură să își piardă viața. Dacă pacientul trece cu bine de aceste 10 zile, urmează alte 7 zile de chimioterapie insensivă prin care se elimină și ultimele celule bolnave. În acest interval de timp sunt alte 40 de procente șanse ca individul să își piardă viața. De alt fel, toată procedura în sine este periculoasă și cum am zis și la început, sunt 30 % șanse de reușită totală a transplantului și doar 8% șanse de vindecare completă. Bun. După ce se trece peste aceste prime două etape, este necesară găsirea unui „donator 100% compatibil”. 

REPORTER: Ce înseamnă „Donator 100% compatibil?”
DANA GAVRILĂ: Adică structura măduvei care urmează a fi transplantată să fie aproximativ 70% identică cu  cea a pacientului. În cazul fratelui meu, nu s-a găsit niciun donator 100% compatibil. În regulă. Medicii pot recurge însă la prelevarea măduvei de la un donator cât mai aproape de „Donatorul perfect”, dacă îmi dați voi să mă exprim așa. Să zicem că l-a găsit. După ce este introducă „noua” măduvă, începe o luptă aprigă între rămășițele de celule din corp, adică celulele vechi și măduva nou introdusă. Aici, în interval de doar 2 ore, sunt alte 30 la sută șanse de deces. Dacă și după acest timp, pacientul trece cu bine, mai are de trecut un ultim hop. Măduva nou implantată trebuie să se combine cu ADN-ul nativ al pacientului și să fie recunoscută și acceptată de organism. Dar de departe cea mai mare luptă se duce în pereții colanei vertebrale, unde se găsește așa numita celulă „Killer”, celula care ne protejează pe noi de agresiunea factorilor microbieni externi. Dacă și aici, măduva nou implantată „face un pact” și totul decurge normal, se începe perioada de refacere și supraveghere. Însă și aici există riscuri. Pacientul, după procedură, trebuie să stea o perioadă de timp într-o cameră perfect sterilă și să respecte o serie de norme, însă nu intru în detalii pentru că din păcate noi, adică Ștefăniță, nu a ajuns în această etapă.

REPORTER: Lumea nu știe ce înseamnă „transplant de măduvă”.
DANA GAVRILĂ: Exact. Nici eu nu am știut înainte ce înseamnă; am crezut că e un fel de operație clasică, cu bisturiu, cu pensă, etc. Nici vorbă! Transplantul se face sistematizat prin intermediul sângelui. Deci pacientul nu este supus niciunei intervenții chirurgicale clasice. Totul se face prin furtune. (schițează un zâmbet) 

REPORTER: Și totuși, de ce medicina de astăzi, la cât este de evoluată, nu a găsit o portiță să rezolve problema lui Ștefăniță?
DANA GAVRILĂ: E foarte simplul. În întreaga lume există niște standarde de aplicare a acestor proceduri speciale. Totul se face treptat și sistematizat. Nimic nu se face de capul pacientului. Pacientul este tot timpul informat cu privire la ceea ce va fi supus. Trebuie să semneze înaintea fiecărei proceduri. Vedeți dumneavoastră, dacă medicina ar reuși să realizeze o „măduvă sintetică”, abia atunci s-ar putea crea oameni. Toți am fi umanoizi. Medicina, în fața unor astfel de cazuri, unice în lume cum a fost cazul lui Ștefăniță, s-a dovedit din păcate neputincioasă. 

REPORTER: Cum a decurs ultima lună?
DANA GAVRILĂ: A fost foarte greu. Medicii începuseră să se resemneze, însă fratele meu nu a încetat o clipă să lupte și să spere. Chiar glumeam cu el în salon; zicea că „(…) abia aștept să ajung acasă, să frig un berbecuț la proțap și să îi chem pe toți prietenii mei.” Glumeam și încercam să ne încurajăm unul pe altul. Treceau greu zilele. Ba chiar erau momente când eu eram pur și simplu la pământ, iar el țipa la mine să termin cu astea și să ridic capul sus. Atunci vedeam în ochii lui dorința cu care luptă să reușească și să învingă boala. Credeți-mă, chiar dacă era slab din punct de vedere fizic, bărbat mai puternic ca el nu am mai văzut niciodată. Cel mai greu era de faptul că nu era acasă, la Râmnic; îi lipseau ieșirile, prietenii, distracția, etc. Vă dați seama, era în floarea vârstei. Orice tânăr are aspirații către viitor. El nu s-a resemnat niciodată cu boala și a luptat clipă de clipă, de multe ori biruind-o, însă câștiga doar lupte mici, nu și războiul. Totuși, acele mici bătălii câștigate au însemnat 12 ani de viață. E ceva. Chiar doamna doctor care îl avea sub supraveghere îmi zicea „Băiatul ăsta mă sperie. E mai puternic decât noi toți! Eu cred că nu e om, e extraterestru!”. Însă din păcate , în ultimele două săptămâni starea lui de sănătate se înrăutățise. Acum medicii au jucat ultima carte și au început să îi administreze medicamente netestate până atunci pe oameni. Pot spune că a fost un fel de „șoricel”. Chiar dacă în ultimele două săptămâni radia de speranță, foile nu prevesteau o situație prea bună. Medicii începeau să se teamă de ceea ce este mai rău. El tot se lupta și se lupta!

REPORTER: Povestiți-ne vă rugăm ultimele clipe.
DANA GAVRILĂ: Seara, spre 6 dimineața ne așteptam cu toții la final. El încerca să adoarmă, însă se trezea brusc în șezut și spunea că „Nu are cum să se termine acum!”. Eu cu lacrimi în ochi încercam să îl liniștesc, spunându-i că medicii pregătesc noi medicamente să i le dea pentru a-l ajuta. „Liniștește-te!”, strigam la el. Vă dați seama ce era în sufletul meu atunci? Știam că nu mai are mult timp, însă încercam să îi alin durerea. Medicii i-au administrat spre dimineață un medicament pentru a se calma treptat, iar la ora 11.06 a fost declarat decesul. S-a stins ușor în brațele mele. (plânge).

REPORTER: Un mesaj de încurajare pentru celelalte familii aflate în situația dumneavoastră:
DANA GAVRILĂ: (plânge) Vreau ca oamenii să înțeleagă că în astfel de situații sunt șanse 50-50 ca bolnavul să supraviețuiească. Cei 12 ani care au trecut s-au datorat firii sale puternice și optimismului de care a dat dovadă. A avut alături prieteni care l-au susținut și l-au încurajat. Contează foarte mult să fii tare psihic și să nu cedezi. Dacă familia transmite emoții negative bolnavului atunci nu este bine.

REPORTER: După ce noi am publicat primii faptul că Ștefăniță a trecut în neființă, prietenii și apropiații s-au grăbit să îi lase pe pagina de Facebook mesaje de condoleanțe.
DANA GAVRILĂ: Sincer să vă spun, nu m-a deranjat faptul că oamenii și-au arâtat compasiunea public, pe Facebook, însă eu, personal nu am primit niciun mesaj pe telefon, niciun apele de la cei care au postat pe Facebook chestii de condoleanțe. Au preferat să se exprime public, iar familia să nu primească niciun telefon de încurajare de la cei apropiați. Facebook-ul face multe lucruri bune, dar ușor ușor, în astfel de situații, îndepărtează oamenii de oameni. Păcat.