Regulament de teroare non-violentă

Închisoarea de la Râmnicu Sărat a făcut ca o țară întreagă să-și amintească de ororile din interiorul zidurilor cu sârmă ghimpată. De regulă, în închisoarea râmniceană nu se aplica corecția fizică, cazurile relatate fiind rare.

Acest procedeu făcea parte din gândirea diabolică a conducerii făcând ca orice act de lovire fizică să fie echivalat cu un gest uman de recunoaștere indirectă a existenței deținutului ca entitate.

Pedepsele obișnuite se rezumau la scoaterea patului din celulă, pentru ca deținutul să nu poată dormi, sau a saltelei din paie precum și reducerea rației zilnice de hrană. Regimul de exterminare fascist, izolarea totală sau permanentă, gardienii încălțați în pâslari care urmăreau deținutul prin vizetă și îl pedepseau pentru cea mai mică încălcare a regulamentului distrugea psihic condamnatul.

Primul contact de familiarizare al deținutului politic cu închisoarea era învățarea regulamentului de ordine interioară. Erau reguli simple și ușor de reținut. Sistemul monocelular, cu un singur deținut politic în fiecare celulă, simplifica aplicarea regurilor interioare. Programul zilnic era bine definit. Trezirea avea loc la ora 5 dimineața, iar stingerea se dădea la ora 10 seara, indiferent de anotimp. Deținuții trebuiau să își facă patul după o “tehnologie precisă” și din acel moment, până la ora 22.00 era stric interzis alt somn.

În marea lor majoritate, bolnavi, flămânzi, bătrâniși suferinzi,  deținuții erau obligați să stea timp de 17 ore pe scăunel cu fața la vizetă. Orice abaterea de la această „activitate” atrăgea zile de izolare ca și pedeapsă. O altă regulă statua interdicția de a dormi pe scaun; dacă deținutul ațipea, era pedepsit.

Obligația de a sta 17 ore pe scăunel, de alt fel singura regulă permisă în celulă, era urmată de alte interdicții. Cel privat de libertate nu avea voie să facă zgomot în  celulă, să se uite pe ferastră,  dar mai ales îi era interzis să ia legătura cu alți deținuți.

Alte practici de năucire a celor închiși se refereau la interdicția de a avea obiecte metalice (castroane, linguri sau gamele) în celulă, obiecte  cu care ar fi putut să se sinucidă sau să comunice cu ceilalți. Acest lucru scădea moralul celui închis, iar stresul acumulat îl dobora.