Extraordinara poveste a pompierului râmnicean Pavel Zăgănescu

Celebra bătălie din Dealul Spirii, din septembrie 1848, a reprezentat un act de eroism în apărarea Revoluției de la 1848, unde nu mai puțin de 166 de pompieri militari au făcut față unei adevărate armate otomane. Vitejii luptători-pompieri au fost conduși pe câmpul de bătălie de căpitanul Pavel Zăgănescu, un susținător al ideologiei pașoptiste, fiul unui boier din Râmnicu Sărat. Zăgănescu s-a născut pe 17 ianuarie 1815 la Râmnic. A fost fiul lui Grozescu Căminarul și al Smarandei, mama sa dorind foarte mult să primească numele de familie al bunicului, care decedase în 1784, lăsând moștenire familiei 350 de stânjeni de moșie, 14 pogoane de vie și un restaurant în capitală.

Pentru că familia avea o situație materială deosebită, Pavel a urmat cursurile Școlii Primare Grecești din Râmnic, fiind apoi trimis să-și continue studiile la București, unde a făcut parte din primele generații de tineri care au studiat în limba română. Încă din perioada adolescenței tânărul a fost cuprins de sentimentul patriotic și revoluționar al vremii, motiv pentru care a intrat la frageda vârstă de 15 ani în Miliția Națională ca aspirant la gradul de ofițer. Visul i s-a îndeplinit 10 ani mai târziu, când a reușit să primească gradul de sublocotenent, ocazie cu care a și fost transferat la Batalionul 1 din Regimentul 2. La scurt timp după această reușită din carieră, Pavel Zăgănescu s-a numărat printre primii ofițeri care conduceau nou înființata companie de pompieri din București, iar mai târziu s-a remarcat în timpul Marelui Incendiu ce a mistuit peste 1000 de clădiri din capitală pe 23 martie 1847. În același an a fost avansat la gradul de locotenent, iar în 1848 a devenit comandantul „Roatei de Pompieri” a Bucureștiului. Fin cunoscător al ideologiei lui Nicolae Bălcescu, pe care l-a și cunoscut și cu care a dezbătut de mai multe ori problemele vremii, Zăgănescu a luat parte la anihilarea acțiunii contrarevoluționare a coloneilor Odobescu și Solomon. Serviciile sale aduse poporului au fost recunoscute și recompensate pe 23 aprilie 1848, când domnitorul Gheorghe Bibescu l-a avansat la rangul de locotenent pentru „Activa implicare a datoriilor slujbei„.

După ce mișcarea revoluționară luase avânt, guvernul de atunci a chemat în ajutor trupele otomane, acestea pornind spre București cu o coloană formată din peste 5500 de ieniceri. Trupele conduse de Omer Pașa, Kerim Pașa, Mehmet Pașa și Ismail Pașa au sosit pe 12 septembrie, stabilindu-și tabăra în zona de azi a Controceniului. Pe 12 septembrie, colonelul Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 Infanterie și Șeful Garnizoanei Buurești a primit ordin din partea Locotenenței Domnești să avanseze imediat subunitățile în Dealul Spirii pentru a întâmpina trupele otomane conduse de cei patru comandanți otomani. Coincidență sau nu, o zi mai târziu, adică pe 13 septembrie, Regimentul 2 Infanterie a primit drapelul de luptă, solemnitatea ceremoniei influențând moralul ostașilor. Intuiția lui Zăgănescu a făcut să își conducă trupele de pompieri, alături de armată, în Dealul Spirii. Ulterior acestei mișcări de trupe, Zăgănescu împreună cu cinci ofițeri, 150 de soldați, șase sergenți, doi toboșari și doi gorniști a reușit să țină piept avangardei coloanei lui Kerim Pașa.

Potrivit lucrării „Istoria fondărei oraşului Bucureşti„, elaborată de Dimitrie Papazoglu , participant direct la bătălie ca șef al Companiei a V-a, Regimentul 2, Garnizoana Românească a primit ordin să se concentreze imediat în Dealul Spirii: „La 13 septembrie, dimineaţa, Garnizoana românească primi ordin de la şeful oştirii, generalul Teii, a se concentra în Dealul Spirii, la Cazarmă, zicându-ne că trebuie a se primi, pe de o parte, steagurile cele noi, cu care înlocuia pe cele vechi ale batalionului, iar pe de alta, a ne afla strânşi acolo, pentru onoarele ce urma a se da din partea noastră oştirii otomane, la vremea intrării sale în Capitală. Fu dat ordin ca să scoatem în mijlocul cazărmii cele 6 companii, îmbrăcaţi în mondire, pantaloni albi şi şepci. Pe la ceasul patru după-amiază, după ce se făcu primirea steagurilor celor noi, în front, în vreme când aşteptam să sosească şi trupa pompierilor de la Poliţie, frontul primi ordin de a sta comod, toţi ofiţerii, împreună cu şefii menţionaţi, doi ştabi-ofiţeri, ieşirăm la poartă şi, stând pe podişca şanţului cazărmii, priveam la lumea ce se întorcea, fugind pe uliţa cea mare, de la Cotroceni şi strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oştirea otomană; menţionaţii şefi, refuzând pe mai mulţi la această cerere, stau în loc, adăstând să vadă sosirea trupei.”

Același Papazoglu mai notează că: „Pe dată ce sosi avangarda şi, după dânsa, generalul Kerim Paşa, cu colonelul şi maiorul Arabu, comandanţii regimentului de infanterie, ce urma în marş, se popri împotriva porţii cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim Paşa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorinţă fără ordinul generalului său şi, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma. Kerim Paşa, plăcându-i, se vede, această subordonanţă militară, fără a zice nimic împotrivitor, comandă marşarea în continuaţie spre oraş, a coborî Dealul Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 stânjeni distanţă de la poarta cazarmei spre vârful Dealului Spirii, se întâlni piept în piept cu trupa de pompieri, pe care, după cum zisei, o aşteptam d-a veni a se întruni cu noi„.

Confruntarea a durat aproximativ două ore și jumătate, de partea românească înregistrându-se 48 de morți și 57 de răniți, în timp ce în tabăra otomană s-a consemnat moartea a 158 de persoane și rănirea altor 500 de militari. După înăbușirea conflictului, Zăgănescu și alți doi ofițeri au fost dați afară din armată, arestați și ulterior închiși timp de doi ani la Văcărești. Chiar dacă râmniceanul a fost judecat de o comisie care l-a găsit nevinovat, acesta nu a mai fost reprimit în armată. Norocul avea să îi surâdă patru ani mai târziu, când domnitorul Barbu Știrbei a acceptat reprimirea sa în armată la Roata de Pompieri. Acesta a fost înrolat cu gradul de locotenent, mai apoi fiind avansat căpitan și în cele din urmă colonel. În 1859 devine inspector al frontierei Dunării, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a desemnat ca reorganizator al Corpului Grănicerilor. Datorită unor neînțelegeri cu generalul Florescu, demisionează în anul 1864 din armată și preia funcția de prefect al Poliției Capitalei, funcție deținută șase ani. A decedat în anul 1897, devenind astfel un simbol al Revoluției de la 1848 și lăsând în urma sa o istorie care ar trebui să facă mândru orice râmnicean.