Un pas către limitarea abuzurilor comise de sintagma ,,condus sub influență,,

Judecătorii Curții de Apel (CA) Cluj consideră că textul ”sub influenţa unor substanţe psihoactive” este neclar și prezumă că orice persoan,  în organismul căreia să găsesc urme de astfel de substanțe, în urină sau în sânge, pentru că a consumat în trecut, este sub influența lor și nu poate șofa. Aceasta reprezintă, potrivit magistraților clujeni, o adăugare la lege. De altfel, recent, CA Brașov a achitat un inculpat trimis în judecată după ce i s-au găsit urme de substanță în urină.

În urma unei excepţii de neconstituţionalitate invocate de avocații de la Chiriță și Asociații, un complet al Curții de Apel Cluj a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea analizării conformităţii cu dispoziţiile Constituţiei a normei care incriminează conducerea pe drumurile publice sub influenţa substanţelor psihoactive, regăsită în articolul 336 alin. (2) Cod penal.

”În baza art. 29 din Legea nr. 47/1992 dispune sesizarea Curţii Constituţionale a României în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 336 alin. 2 C.pen. prin raportare la prevederile art. 1, alin. 5, 16, alin. 1 şi 23 alin. 12 din Constituţia României invocată de către apelantul-inculpat BMD”

Curtea de Apel Cluj a indicat faptul că ”atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut expres că este prezumată a fi sub influenţa unor substanţe psihoactive orice persoană în organismul căreia se depistează, în mostre de sânge sau de urină, prezenţa unor substanţe cu efect psihoactiv, o atare prezumţie nu poate fi dedusă din raţiunea incriminării, fără încălcarea prevederilor constituţionale stipulate la art. 23 alin. (12) din Constituţie”

Totodată, Curtea arată că ”întrucât norma de incriminare interzice conducerea unui autovehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, a aprecia că legiuitorul ar fi prezumat, absolut şi irefragabil, că orice persoană în organismul căreia se identifică substanţe psihoactive este inaptă a exercita activitatea de şofat, pentru că are simţurile afectate, presupune o adăugare la lege, ceea ce este inadmisibil, mai cu seamă în materie penală, având în vedere că principiul legalităţii incriminării este garantat constituţional şi prevede îndeplinirea unor criterii de claritate şi previzibilitate a normei de incriminare. (..,)

Un justiţiabil care ia cunoştinţă de conţinutul reglementării art. 336 alin. (2) C. pen., nu poate prevedea care sunt consecinţele pe care le va suporta dacă exercită activitatea de şofat în condiţiile în care, aparent, nu există semne sugestive ale consumului de substanţe psihoactive identificate de agenţii constatatori sau de către personalul medical de specialitate, cu ocazia efectuării examenului clinic, iar substanţa psihoactivă este depistată doar în urină, ceea ce presupune că s-ar fi metabolizat complet şi este în plin proces de eliminare din organism”, se arată în motivare.

Instanţa Curții concluzionează că ”dacă norma de incriminare sancţionează conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sub influenţa substanţelor psihoactive şi conducătorul auto nu resimte o atare influenţă, pentru că este posibil ca substanţa să se fi metabolizat complet şi să fie în proces de eliminare din organism, justiţiabilul nu are posibilitatea de a cunoaşte că acţiunea sa ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen.”

”Ca atare, textul art. 336 alin. (2) C. pen. este lipsit de claritatea şi previzibilitatea specifice, cu precădere, legii penale. Astfel, deşi norma de incriminare vizează sancţionarea conduitelor de natură a pune în pericol siguranţa publică pe drumurile publice, modalitatea de formulare a textului şi, mai concret, gradul ridicat de abstract al sintagmei sub influenţa duce în realitate la o sancţionare „extinsă” a consumului de substanţe cu efect psihoactiv.”, precizează avocatul Cosmin-Daniel Bulea (foto).

Acesta a explicat de ce este importantă această sesizare:  ”Textul art. 336 alin. (2) C. pen., incriminând conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, a dobândit extrem de multă relevanţă în contextul actual.

Două împrejurări sunt esenţiale pentru a înţelege care este acest context – pe de o parte, membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării au decis că traficul şi consumul de droguri constituie un risc major la adresa siguranţei individuale şi naţionale şi, pe de altă parte, recent au avut loc o serie de evenimente tragice produse de către conducători auto pe fondul unui consum de substanţe cu efect psihoactiv (de altfel, acestea ducând la adoptarea aşa-numitei legi „Anastasia”).

Ca atare, problema consumului de droguri, în special în rândul tinerilor, nu poate să fie negată, întocmai cum nu poate să fie negat faptul că siguranţa rutieră este o „victimă” directă a acestei probleme.

Cu toate acestea, problema naţională a consumului de substanţe cu efect psihoactiv nu este în măsură să justifice o abordare atât de laxă a legiuitorului în contextul unei norme de incriminare care nu are scopul de a sancţiona consumul, ci crearea unei stări de pericol pentru circulaţia pe drumurile publice. Or, putem discuta despre o stare de pericol pentru circulaţia pe drumurile publice doar în situaţia în care prezenţa unei substanţe cu efect psihoactiv în organismul persoanei acuzate este în măsură să îi afecteze capacităţile psihomotorii.

Cu alte cuvinte, raţiunea art. 336 alin. (2) C. pen. este cea a sancţionării persoanei care conduce în condiţiile în care starea sa fiziologică şi/sau psihologică este afectată de o manieră care pune în pericol siguranţa participanţilor la traficul rutier. Corelativ, textul de incriminare nu vizează sancţionarea consumului de substanţe cu efect psihoactiv urmat de conducerea unui vehicul pe drumurile publice.

Esenţa acestei infracţiuni se regăseşte în sintagma sub influenţa din cuprinsul art. 336 alin. (2) C. pen., care ar trebui să reflecte şi raţiunea incriminării acestei conduite. Totuşi, în egală măsură, această sintagmă reprezintă chiar problema textului de lege în discuţie dintr-un motiv simplu – în această formă, nu atinge standardul minim de claritate şi previzibilitate specific oricărei norme de incriminare.

Problema art. 336 alin. (2) C. pen. constă în faptul că legea nu oferă niciun criteriu concret pentru a creiona elementul material al infracţiunii şi, mai exact, legea nu oferă un criteriu pentru a determina când anume o persoană este sub influenţa unei substanţe cu efect psihoactiv (prin ipoteză, detectată în probele de sânge şi/sau de urină prelevate) sau când o atare substanţă (de asemenea, detectată în probele prelevate) nu este capabilă să afecteze capacităţile psihomotorii ale acesteia.

Ipoteza problematică este cea a consumării unei substanţe cu efect psihoactiv (care poate să fie regăsită inclusiv într-un medicament administrat în baza unei reţete medicale) a cărei eliminare din organism se produce la un interval relativ lung de timp faţă de momentul din care efectele asupra capacităţii psihomotorii au încetat. Astfel, într-o atare ipoteză, substanţa poate să se afle în continuare în organism, cu precădere în probele de urină (uneori sub forma unor metaboliţi inactivi), însă capacităţile psihomotorii ale persoanei în cauză să nu fie afectate.

Plecând de la considerentele instanţei supreme din câteva decizii de speţă, chiar şi într-o atare situaţie în care este aproape cert că nu mai sunt afectate capacităţile psihomotorii ale persoanei, simpla prezenţă a substanţei cu efect psihoactiv în corp va conduce la existenţa infracţiunii. Raţiunea instanţei supreme este următoarea – legiuitorul prezumă că orice substanţă psihoactivă introdusă în organism generează modificări ale sistemului nervos central şi ale funcţiilor cognitive incompatibile cu conducerea în siguranţă a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.

Mai departe, în aceeaşi hotărâre, instanţa supremă subliniază următoarele: Conducerea unui vehicul de către persoana care a consumat un drog de mare risc generează în mod direct o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de lege, stare a cărei existenţă nu este influenţată nici de intervalul de timp scurs între momentul consumului şi cel al acţiunii specifice verbum regens şi nici de rezultatul examenului clinic efectuat în condiţiile prevăzute de Ordinul nr. 1512/2013. Aceste ultime elemente probatorii invocate de inculpatul A. sunt irelevante sub aspectul realizării cerinţelor de tipicitate ale infracţiunii analizate, de vreme ce simpla prezenţă a drogului în organismul unui conducător auto este susceptibilă a afecta funcţiile sale cognitive şi îl plasează sub influenţa substanţei respective, imprimând, astfel, caracter penal conducerii unui vehicul pe drumurile publice în această stare.

Considerentele îşi găsesc resortul într-o decizie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 138 din 14 martie 2017) în care s-a arătat că pentru constatarea consumului de substanţe psihoactive, ca şi cerinţă esenţială specifică acestei infracţiuni, este necesară analiza de laborator care să stabilească existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului vehiculului (…) având în vedere sfera largă a produselor susceptibile a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus menţionată, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive ca şi cerinţă esenţială cu privire la elementul material al infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive (…) Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive (…).

Pe scurt, atât instanţa supremă, cât şi forul constituţional merg pe ideea conform căreia legiuitorul ar fi prezumat la modul absolut că odată descoperită în organismul conducătorului auto o substanţă cu efect psihoactiv, acesta se află sub influenţa respectivei substanţe, indiferent de intervalul de timp scurs de la momentul consumului, indiferent de intervalul de timp scurs de la momentul încetării efectului asupra capacităţilor psihomotorii şi indiferent de rezultatul examenului clinic (respectiv dacă substanţa a fost descoperită în probele de sânge sau în probele de urină).

O soluţie extrem de interesantă şi care contrazice argumentat optica mai sus prezentată a fost pronunţată de Curtea de Apel Braşov, care a dispus o soluţie de achitare întemeiată pe faptul că urme ale substanţei cu efect psihoactiv au fost descoperite doar în proba de urină, iar raportul de expertiză dispus în cauză a constatat faptul că o atare probă nu poate determina aprecieri privind influenţa drogurilor asupra capacităţii de a conduce, ci doar atestă că persoana a consumat în trecut droguri.

Mai mult decât atât, confirmând parţial raţionamentul instanţei supreme, Curtea de Apel Braşov punctează exact problema de esenţă în ipoteza prezentată: Este adevărat că orice substanţă psihotropă odată consumată afectează sistemul nervos central într-o măsură incompatibilă cu desfăşurarea în siguranţă a activităţi de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul (ÎCCJ nr. 365/RC/2020), dar Curtea se întreabă dacă mai este valabil acest raţionament (analizat de ÎCCJ pentru ipoteza în care au fost identificate urme de substanţă psihotropă atât în sânge cât şi în urină) atunci când în sânge nu mai există o astfel de substanţă, ci numai în urină, aceasta din urmă atestând că la un moment dat, în trecut, autorul a consumat un drog. Chiar instanţa supremă afirmă în decizia sus indicată că se afectează sistemul nervos central, astfel că, din moment ce în sânge nu a fost identificată nicio urmă de substanţă psihotropă, sângele fiind singurul fluid ce ajunge la sistemul nervos central, Curtea consideră că există cel puţin un dubiu cu privire la modalitatea în care putea fi influenţată capacitatea de a conduce a inculpatului.

Sursa – Clujust